Goodbye Blogger

M-am așezat în fața laptopului, am deschis fereastra cu Blogger și mă gândesc ce ar trebui să scriu acum. E ultima mea postare pe blogul acesta. Am făcut un ultim scroll printre postări ca să văd despre ce am scris timp de 1 an și câteva luni. Nu îmi plac despărțirile.

Acum nu îmi vine în minte decât imaginea inițială din header. Îmi aduc aminte și de etapa în care blogul era roz. Nefericită vreme. Mie mi se părea amuzant, așa roz și drăguț, dar în blogosferă copiii nu vor să se joace cu tine dacă nu ai un blog frumos, în cazul meu care să poată fi citit.

După ce am conștientizat că am și lucruri mai interesante de spus decât ce rochii frumoase am găsit pe net, blogul acesta căpătase o față care îmi plăcea mai mult, cu care mă obișnuiesem. Dacă cineva se întreabă de ce am încetat să scriu la un moment dat, răspunsul vine acum: nu am mai avut timp. Ultimele luni au reprezentat pentru mine o perioadă aglomerată cu multe proiecte pentru facultate, niște cursuri la care a trebuit să asist, o licență pe care încă nu am scris-o, un job unde a trebuit să depun mult efort, un alt job unde a trebuit să depun efort, plus o serie de decizii importante pe care a trebuit să le iau.

În toată această mișcare am neglijat blogul, dar tot timpul mă simțeam prost când cineva mă certa pentru că nu am mai scris.

Perioada aglomerată continuă, dar am hotărât să-mi fac timp pentru că îmi e dor de scris. Prin urmare, m-am așezat și m-am gândit la ce vreau să fac și am luat decizii în ceea ce privește blogul și ce trebuie să reprezinte el pentru mine.

Noul meu blog o sa fie pe domeniu propriu, în engleză și despre marketingul în domeniul modei. Nu o să scriu zilnic, dar sper să scriu relevant. O să-l lansez în zilele ce vine, iar linkul o să fie menționat aici. Pentru cei ce vor să mă urmeze, vă aștept cu mare drag în noua casă blogosferică.

Le mulțumesc tuturor care m-au certat, criticat, lăudat sau citit pe blogul ăsta :)

Gânduri despre sistemul de învățământ spaniol comparat cu cel românesc

Mi-am dorit de mult să scriu articolul acesta, dar nu am vrut să vorbesc în necunoștință de cauză. Este vorba despre diferențele dintre sistemul de învățământ spaniol și cel românesc. Acum că s-a terminat primul semestru, a început al doilea, s-au afișat notele pe primul, am interacționat cu mai mulți colegi de aici, mă simt în măsură să opinez.

Sunt conștienă că învățământul este un subiect delicat, în special în România unde primește critici constante și de cele mai multe ori le și merită. Nu o să mă apuc să spun ce ar trebui făcut pentru că sunt prea multe. Cert este că sistemul spaniol are bubele lui, dar este mult mai bun decât cel românesc. Țin să precizez că fac acestă comparație din prisma unui student Erasmus, care nu s-a dus să se tăvălească pe mese și să își petreacă perioada de mobilitate alcoolizat. Chiar am fost la cursuri și am învățat pentru examene, chiar mai mult decât în România.

Ceea ce m-a impresionat pe mine foarte mult a fost faptul că majoritatea profesorilor activeaza într-o companie. Predatul este o slujbă part-time pentru ei, pe care o fac din plăcere. Chestia asta e benefică din multe puncte de vedere. Într-un domeniu cum e marketingul este extrem de important să fii la curent cu ultimele trenduri, dar și mai important este faptul că le poți oferi studenților o perspectivă realistă, le poți oferi realitatea companiei tale. În România, ne lovim uneori de anumiți monștrii sacri ai predatului, care te obligă să memorezi noțiuni ieșite din uz.

Proiectele de semestru se fac pe parcursul semestrului. În România, am făcut multe proiecte în noapte dinaintea predării. Uneori pentru că știam că nimeni nu le citește, alteori pentru că pur si simplu așa e natura studentului. Nu îl obligi, nu face. În universitatea de aici, profesorii efectiv ne-au urmărit activitatea pe parcursul întregului semestru. Dacă ai ales să fii evaluat continuu, atunci evaluarea într-adevăr se va face la fiecare oră.

Ai posibilitatea să alegi cum vrei sa fii evaluat: continuu sau final. Pe cea continuă am descris-o mai sus, iar cea finală constă în prezentarea la examen. Dacă nu ai chef să vii la școală, teoretic ți se oferă șansa de a lua o notă onorabilă.

Profesorii răspund la mailuri. Chiar în cursul zilei în care îl trimiți.

Evident, există și lucruri care nu mi-au plăcut. Unul dintre ele ar fi cerințele cursurilor. Universitatea aceasta are două tipuri de cursuri: obligatorii (6 credite) și opționale (4.5 credite). E normal ca cele obligatorii să solicite mai mult elevul, dar în final cele pentru care muncești cel mai mult sunt cele opționale.

Universitatea aceasta are reglementată acordarea notelor. Ca student nu ai voie să primești mai mult de 5 ori în timpul facultății nota 10. În România, eram veșnic obișnuită să iau 10 sau 9, dar aici nota 10 este privită ca o vedetă cu care puțini se pozează, iar 9 te etichetează ca un geniu. Mă mândresc și eu cu două note de 9 din 6, dar ținând cont că nu le-am obținut la materiile mele preferate nu mă încălzesc așa de tare. Ideea este că aici notele se muncesc. Punctul din oficiu nu există, iar majoritatea vin la facultate pentru a lua un 5. Poate părea un nivel scăzut, dar credeți-mă că ei uneori muncesc pentru un 5 mai mult decât unii elevi din România pentru un 10.

Dacă am uitat ceva o să le rog pe Mirabela, Larisa, Otilia sau Simona să adauge.



P.S. Îmi pare rău că scriu atât de rar, dar în ultima perioadă sunt destul de ocupată, iar oazele de liniște când am timp să scriu ceva sunt atât de rare.

sursa poză

The Diary of a young girl - Anne Frank

Tot timpul am fost de părere că există o vârsta la care e indicat să citești anumite cărți. Îmi aduc aminte cât de mult mi-a plăcut Mary Poppins în clasa a patra. Am citit cele șase volume fără să clipesc, asta când puteam să stau să mă zbenguiesc cu ceilalți copii prin fața blocului. Acum, guvernanta cu umbrela zburătoare nu ar mai reprezenta nici un interes pentru mine. Acum sunt (citez) profundă și matură.

Jurnalul lui Anne Frank cred că e genul de carte pe care ar fi trebuit să o citesc prin liceu, dar dintr-un motiv sau altul am cumpărat-o și citit-o la 21 de ani. Îmi pare bine că nu am citit-o înainte. Nu aș fi înțeles-o. Nu în modul în care am înțeles-o acum.

E o carte marcantă. Pagini scrise într-un stil atât de pueril, tipic unui copil de vârsta ei și o serie de idei pe care sunt sigură că există adulți ce nu le percep o viață întreagă. Un copil ce cu siguranță poseda un talent aparte, dar sub influența circumstanțelor este forțat să se maturizeze înainte de vreme.

Mi-a părut rău că știam sfârșitul dinainte să încep să citesc cartea, dar am devorat prin metrou paginile pentru a gusta o parte din ultimii doi ani din viața unui copil. Nu îmi dau seama ce e mai marcant, situația pe care o trăiește sau faptul că o persoană de vârsta ei poate să aibe asemenea gânduri și idei ca cele expuse în carte?

Acțiunile și atitudinile copilărește de care Anne dă dovadă sunt un refugiu, o fugă de o realitate pe care uneori nu se simte capabilă sau nu vrea să o înfrunte. Întrebările, grijile, emoțiile care o bântuie și pe care le caută sunt dovada clară a faptului că oamenii nu știu să se oprească și că sunt dependenți de informație. Odată ce simți gustul plăcut al cunoașterii nu te mai poți opri, iar tortura dintre episoadele în care nu găsești răspunsul pe care îl cauți nu sunt decât imboldul de care ai nevoie pentru a merge mai departe.

Citind acest jurnal am ajuns să înțeleg niște lucruri și vorbe care mi s-au spus. M-am regăsit în anumite părți. Pentru o lectură cu subiect profund, narată într-o forma adolescentină recomand cu cea mai mare plăcere această carte, iar cei care au citit-o sunt sigură că ar percepe-o diferit dacă ar reciti-o după câțiva ani.



Ca de fiecare dată, mă ofer să furnizez cartea celor care doresc să o citească în limba engleză

Cafeaua de dimineață servită cu gesturi mici

Ca toți copiii despistați, habar nu aveam în ce mă bag când am ales să studiez marketing. Întâmplarea face că în confuzia din capul meu, am făcut alegerea corectă și că îmi place la nebunie ceea ce studiez. Ca orice student visător, spirit activ și entuziast, visez la ziua în care o să am ocazia să mă joc de-a marketerul într-o companie MARE.

Acum mă distrez într-o companie mică, minusculă aș putea zice, dar tot timpul am crezut că idealul în viață trebuie să fie ceva mare, de preferință legat de domeniul modei. Azi mi s-a întâmplat ceva care m-a pus un pic pe gânduri.

Ador cafeaua. Dacă nu îmi beau cafeaua cu lapte de dimineață sunt o nulitate toată ziua, un zombi cum îmi place mie să zic. Vis-a-vis de biroul meu, există un tipic local catalan. În prima dimineață când am intrat acolo, însetată după cafea, m-a servit un domn. Atent, amabil și drăguț, mi-a turnat magicul lichid în pahar și mi-a înmânat energie pentru toată ziua. Peste două zile, m-am întors, de data asta m-a întrebat dacă nu vreau și niște ciocolată pentru cafeaua mea cu extra spumă. Normal că am zis că da.

Azi, cum mă îndreptam spre muncă, mă duc să-mi iau cafeaua și mă întreabă dacă pe langă ciocolată nu aș vrea și puțină scorțișoară. Răspunzând afirmativ la întrebarea lui, îmi spune că o cafea bună e secretul unei zile perfecte. M-a cucerit pe viață. Am plecat fericită, promițându-i că mă voi întoarce și mâine.

Pe drum, stăteam și mă gândeam ce am cumpărat de fapt: cafeaua sau persoana? Mă duc acolo pentru că îmi place cafeaua, pe care aș putea să o beau și în casă sau pentru că mă simt bine când cineva se preocupă de ceva ce eu consider important, cafeaua de dimineață?

Cafeneaua aceasta este mică, tipica afacere de familie catalană. Nu toată lumea primește scorțișoară și ciocolată peste cafea fără să le ceară. E drept că faptul că sunt o fată blondă cu ochi albaștri mă ajută uneori, dar eram clientă fidelă fără aceste mici răsfățuri pentru că am nevoie de cafea.

Am concluzionat că de fapt cumpăr persoana. Îl cumpăr pe nenea ăla care are grijă de mine în fiecare dimineață. M-am gândit că are noroc pentru că poate să aplice gesturi mici ca astea pentru a-și menține clienții. Are o afacere profitabilă.

Mă întreb dacă o companie mare te lasă să faci gesturi mici? Dacă atunci când gestionezi un business de milioane ai ocazia să pui personalitatea și carisma personală în slujba clientului prin gesturi mici care contează?



sursa poză

Observații din metrou

După cum spuneam într-un post anterior, mi-am descoperit o nouă pasiune în a observa oameni în metrou. Când nu am chef să citesc cartea din geantă sau nu am băut destulă cafea, mă relaxez uitându-mă la oameni. Azi am chef să notez și câteva gânduri despre ultimele mele observații.

Oamenii au constant fețele triste. Diferite combinații de trist, ce-i drept: trist gânditor, trist obosit, trist dezamăgit, trist serios. Nu îmi imaginez o societate cu clovni sau fețe tâmpe și zâmbitoare zilnic, dar e ușor deprimant să te trezești ca să vezi fețe triste.



Dacă un tip se holbează la tine tot drumul, probabilitatea să îți mai arunce încă o dată o privire înainte să plece este de 99%. Dacă îi zâmbești, vei primi un zâmbet ca răspuns, dar niciodată nu o să se întoarcă. Această constatare nu vine decât ca o confirmare a faptului că oamenii trăiesc constant filmul ăsta.

Spaniolii vorbesc mult, iar asta o spune o persoană, care la rândul ei vorbește îngrozitor de mult. Vorbesc despre toate tâmpeniile de pe fața planetei. Majoritatea se plâng că muncesc prea mult și că vor mai multe drepturi și beneficii din partea companiei. Știu din surse sigure (proprie experiență) că spaniolii au o definiție lejeră a ceea ce înseamnă muncă în comparație cu România. Sunt de vreo 2 ori mai puțin productivi decât o persoană din România. Mă amuză tare discuțiile lor.

Lumea citește în metrou ziare, reviste sau ultimile cărți ale lui Stieg Larsson.

Femeile și bărbații care călătoresc împreună sunt de două feluri: super îndrăgostiții și tăcuții. E lejer de imaginat cum se comportă super îndrăgostiții. Comportamentul tăcuților e cel îngrijorant. Cupluri de 30-40 de ani care pur și simplu nu vorbesc. Nu își adresează nici un cuvânt. Am început să mă întreb dacă există o limită de vârstă până la care conversația între un bărbat și o femeie este posibilă?

Lumea folosește prea mult combinația de maro și gri când se îmbracă. În general, oamenii care se îmbracă așa sunt cei cu fețele triste.

Vivir para contarla - Gabriel Garcia Marquez

Îmi aduc aminte că m-am întâlnit fix înainte să plec în Barcelona cu prietena mea Ilinca care mi-a spus că a citit autobiografia lui Marquez și că i-a plăcut foarte mult. Îi spuneam că și eu îmi doresc de mult să o citesc, iar după multe luni mă găsesc scriind recenzia cărții.

M-a suprins foarte tare această carte. S-a dovedit a fi complet diferită față de ceea ce îmi imaginam eu înainte de a o cumpăra. Vivir para contarla prezintă parte din viața lui Gabriel Garcia Marquez așa cum și-o amintește acesta din copilărie până ce trecuse de vreo 26 de ani.



Ce m-a surprins atât de tare? În primul rând, omul ce stă în spatele atâtor rânduri inspirate și mitice pe care le-am citit. Mi-aș fi imaginat că Marquez este oricum mai puțin timid. Mi-aș fi imaginat că un om care a înregistrat succesul lui posedă o încredere interioară foarte greu de combătut. Cartea mi-a demonstrat că nu. Refuz totuși să cred că timiditatea este ceva ce nu poate fi vindecată. Prefer să consider că în cazul lui a fost mai mult vorba despre concentrarea energiei înspre direcția scrisului și neglijarea persoanei.

În al doilea rând, m-a impresionat activitatea jurnalistică. Recunosc că am avut ceva flash-back-uri de la orele din liceu de română când vorbeam despre direcția literară și jurnalistică în România. Marquez a ilustrat jurnalismul ca pe un copil. Un copil pe care nu l-a vrut, pe care a încercat să-l schimbe, dar pe care a ajuns să-l reinventeze și să-l iubească.

În al treilea rând, sărăcia. Sper deosebire de alte cărți pe care le-am citit unde sărăcia apare ca o boală contagioasă, în cartea lui Marquez ea este o stare materială care nu provoacă nici un efect major asupra scriitorului. Nu cred că am mai întâlnit o așa desprindere de lucrurile materiale. Ca și cum ar fi trăit într-o lume paralelă.

Printre familia numeroasă, război și revoluții, amoruri și cronici, Marquez reușește să ilustreze o Columbia mai reală decât în celelalte opere, dar cu siguranță mult mai magică decât e în realitate. E de citit pentru cei care vor să se convingă că e posibil să nu te lași afectat sau impresionat de ceea ce ți se întâmplă sau pentru cei care vor să vadă un exemplu despre ceea ce înseamnă a trăi în cel mai pur și unic sens al cuvântului.

Pentru cine dorește să o citească în limba spaniolă poate să mă contacteze pe mail.

Oameni. Străzi. Ipostaze

Mă gândisem să scriu rândurile astea de mai multă vreme, dar sub cu totul altă formă. Nu știu câți dintre voi s-au oprit vreodată să analizeze oamenii de pe stradă, din metrou sau din jur. Eu am încercat o dată și am terminat prin a-mi face un obicei din a face pe antropologul. Reacțiile merită fiecare secundă.

Inițial mă apucasem de observat oameni ca să pot scrie ceva despre diferențele pe care le percepeam între persoanele de aici și cele pe care le-am cunoscut în România. Vroiam să identific categorii, tipologii și într-un fel sau altul să găsesc vreo diferență revelatoare.

Singurul lucru pe care am reușit să-l observ și să-l conștientizez după luni de observare a fost că sunt tare toantă, tânără și că mai am atâtea de văzut încât nici nu-mi pot imagina.

Oamenii nu sunt diferiți. Aceleași mentalități, aceiași cultură și aceleași atitudini mascate sub altă formă se găsesc peste tot. Avem aceiași bază, aceleași sentimente și emoții care ne mișcă, aceleași detalii și clișee în care cădem.

După o zi de spionaj fotografic, am reușit să surprindem în imagini parte din civilizația catalană într-unul din cele mai simple și elocvente locuri: pe stradă. Voi încerca să le găsesc corespondentul românesc.

Bătrânelul singuratic de la etajul 3



Dorul după tinerețe și cochet



"Nu prea îmi pasă" girl și "(H)Armani" dude



Merci pentru că ați cumpărat de aici




Sunt peste tot



Tipica femeie catalană ce pare scoasă din filmele lui Almodovar. Cine e ea în peisajul românesc?



Copiii



Invisible Bicing sign



Bărbat



Plictisiți la muncă



Cât de des îi vedeți pe acești oameni pe străzi? De câte ori credeți că ați trecut pe lângă ei fără să-i vedeți?

Mulțumiri speciale fotografului (mil gracias para el fotografo)

Google nu poate răspunde la toate întrebările

Urmărind de-a lungul lunilor cuvintele cheie cu care ajunge lumea la blogul meu, am avut ocazia de a experimenta sentimente variate: de la râs la plâns, de la groază la euforie. În final, am concluzionat că oamenii sunt confuzi și m-am hotărât să răspund la câteva întrebări și nelămuriri. Am scos din Google Analytics sintagmele mele preferate. Ordinea este aleatorie.

1. 10 lucruri pe care nu ti le spun parintii – sunt multe lucruri pe care părinții nu ți le spun. Să enumerăm câteva adevăruri crude: Moș Crăciun nu există, copii nu sunt aduși de barză, Bau Bau e și el tot o invenție, etc. Pentru certitudini e bine totuși să îi întrebi personal. Cu putere în glas și curaj în suflet cere-le părinților să-ți spună tot ce ți-au ascuns cu nerușinare.
2. 2 poze proaspete ale adelei =))=)) – când am văzut această formulare nu prea am știut ce să cred. Eram eu Adela căutată? Ce înseamnă o poză proaspătă? Și de ce semne de râs?
3. adela chiloti jos necenzurat – îmi pare rău. Deși m-am gândit de foarte multe ori să satisfac imaginația bolnavă a tuturor degenerațiilor, pudorile personale mă împiedică.
4. adela asistenta medicala – îmi exprim aceiași părere de rău. Nu e nici o asistentă medicală pe aici și nici nu cred că o să fie vreodata ținând cont că îmi e frica de sânge, doctori, operații și cam tot ce e relaționat cu domeniul medical.
5. adela nu vreau sa ne mai certam – nici eu nu vreau să ne mai certăm, dar spune-mi de ce ne-am certat în primul rand. Oricum, cere-ți scuze și se rezolvă. Sigur a fost vina ta.
6. adela si-a smuls chilotii – sper sincer că nu pe mine mă căutai.
7. am visat 3 perechi de pantofi ce inseamna – clar înseamnă că o să ți le cumperi. Mai întâi, însă trebuie să visezi și ce marcă erau ca să știi de unde să te duci să îi cumperi. Dacă e să ascultăm ce zice vise.ro răspunsul este aici.
8. ce are adela in geanta – ținând cont că în majoritatea cazurilor car după mine o geantă în care aș încăpea și eu, cantitatea de lucruri pe care le am în geantă este mare și diversă. Sunt totuși 3 lucruri pe care le port constant: agenda personală, cartea pe care o citesc la momentul respectiv și balsamul de buze.
9. ce include o vestimentatie acceptabila – lucruri simple. Tot ce e simplu e acceptabil și accesorizat cum trebuie se poate transforma în perfect.
10. cine ma ajuta sa iau bursa in barcelona – în primul rand tu. Aviz aici tuturor persoanelor care mă contactează ca să mă întrebe cum să obțină o bursă. Epuizați sursele de informație oficiale înainte să mă bombardați pe mine sau pe oricine altcineva care e plecat cu întrebări despre care sunt condițiile de aplicare. Fiecare facultate are criterii și procese de aplicație proprii, iar înainte de a cere informații despre cazare și transport ar trebui să vorbiți cu biroul vostru de programe comunitare pentru a afla cum puteți să plecați.
11. cite feluri de vagoane frigorifice exista – știu câte feluri de vagoane de transport există, dar sunt sigură că doamna Bălan are răspunsul și la întrebarea asta și că există o clasificare elocventă pentru acest tip de vagoane.
12. cum ajut o persoana cu obsesie pt o femeie – îi găsești un psihiatru.
13. cum sa fac sa mi se indeplineasca o dorinta – străduindu-te! – daca iti doresti cu adevarat atunci o sa se indeplineasca! (completat de Otilia)
14. cum sa ma comport ca un om matur – ar trebui prima oară să fi un om matur. Dacă pui întrebarea asta cu siguranță nu ești!
15.este adevarat ca daca ti 3 zile post ti se indeplineste dorinta – depinde. Dacă ești superstițios sau religios poate o să se îndeplinească sau nu. Minunea ține de divinitate și de cât de impresionată e de faptul că ai ținut post 3 zile.
16. lucruri interesante pe blogspot – mă bucur că cineva a ajuns pe blogul ăsta căutând așa ceva. E flatant, iar eu sunt puțin narcisistă.
17. nu am citit tot romanul adela deoarece – eu nu l-am citit pentru că nu mi-a plăcut. Am încercat de 3 ori, dar m-am lăsat baltă pentru că mi s-au părut cele mai plictisitoare rânduri pe care le-am citit vreodată.
18. ouale sunt lactate? – mă bucur să văd că mai există cineva care trăiește în aceiași confuzie ca mine. Din păcate ouale nu sunt lactate.
19. tatal nu intelege fiica indragostita – când înțeleg tații fiicele îndrăgostite? E rolul lor să se opună. E mai ”Romeo and Juliet” povestea dacă tatăl sau cineva din familie se opune. De fapt, sunt convinsă că se opun pentru a putea să le ofere fiicelor o poveste de dragoste mai romantică și ca ele să aibe ce povesti copiilor.
20.vi-a placut american psycho – da, mie mi-a plăcut. Îmi plac mult și ortografia și gramatica celui care a căutat așa ceva.

Știu că există multe persoane care cred că Google are răspunsul la orice, dar uneori poate ar trebui să ne punem încă o dată întrebarea înainte de a tasta.



sursa poză

Tradiții ce alimentează iluzii copilărești

În Barcelona azi a fost o nebunie. Una atât de mare că nici măcar nu am putut să fac o poză să o pun pe blog.

Pe 5 ianuarie este ziua plimbării Regilor, La Cabalgata. Spaniolii păstrează tradiția celor trei regi care au venit să îi aducă cadouri lui Iisus la naștere. Cu alte cuvinte, copii din Spania nu îl așteaptă pe Moș Crăciun, ci pe Los Tres Reyes Magos: Balthazar, Gaspar și Melchor.



Tradiția spune că regii vin pe data de 5 să adune scrisorile copiilor care vin să îi întâmpine. A doua zi de dimineață, copii care au fost cuminți primesc cadouri, iar cei care nu au fost primesc carbon, un tip de produs din zahăr ce are ca și semnificație necesitatea copilului de a-și schimba comportamentul.



Plimbarea la care am asistat eu astăzi reprezintă drumul pe care cei 3 regi l-au facut pentru a-l întâlni pe pruncul Iisus urmărind steaua care îi ghida. În realitate, eu am perceput-o ca fiind o petrecere stradală mai frumoasă decât începutul noului an și decât orice tip de manifestare pe care am văzut-o până acum în Barcelona. Cele trei trăsuri care au venit animate de clovni, acrobați, steluțe, praf sclipitor și baloane au trezit spiritul infantil din mine.

Toată lumea a ieșit în stradă ca să vadă parada regilor, iar copii erau în delir. Am văzut atâtea fețe demne de a fi capturate într-o poză și atâta iluzie în ochii copiilor încât mi-ar fi plăcut și mie să mă duc să-mi dau scrisoarea cu dorințe.

Tot spectacolul aceasta a fost sponsorizat de primărie, dar nimeni nu părea să regrete banii. Sincer, mi-ar plăcea să văd o astfel de petrecere organizată în România, unde lumea să iasă în stradă veselă și entuziasmată.

Partea cea mai amuzantă a fost faptul că regele care e negru era jucat de un om alb vopsit negru, deși în Barcelona există destule persoane de culoare neagră care ar fi putut să joace rolul acelui rege. Surprinzătoare mi s-a părut și dorința copiilor de a crede în magia regilor. În Barcelona, trăsurile regilor vin din port, dar în Lleida (altă regiune din Catalunya), trăsurile coboară din munți. Nimeni nu se întreabă cum regii pot să fie în mai multe locuri în același timp.

Gândindu-mă la această sărbătoare, la iluzia din ochii copiilor, la entuziasmul adulților și la fenomenul stradal la care am participat, nu am putut să nu mă întreb de ce ne este atât de ușor să credem în magii copilărești? De ce creștem cu întrebarea ”de ce?” pe buze, dar o uităm complet când trebuie să alimentăm o speranță proprie?

sursa poza 1 2

Final de 2009

O să închei acest an cu o ultimă postare cu câteva concluzii personale legate de anul 2009.

A început teribil. Se termină atât de bine încât nici nu îmi vine să cred. Pot spune cu mâna pe inimă că 2009 a fost unul dintre cei mai buni ani din viața mea. Poate anii pe care i-am trăit până acum nu au fost cei mai relevanți, dar cu siguranță o să-mi amintesc multă vreme de anul acesta.

Cel mai important lucru pe care 2009 mi l-a adus a fost o viziune amplă. Convingerea că dincolo de orizontul pe care-l percepem există o lume mare si largă care așteaptă să fie descoperită. E mai ușor să ne mulțumim cu ceea ce avem, dar satisfacția unui nou început și emoțiile descoperirilor personale sunt momente pe care nimeni nu ți le poate lua.

Anul acesta am avut norocul să cunosc oameni geniali (vezi colegii de la Millenium), oameni puternici (vezi Otilia), oameni înțelepți și m-am bucurat în continuare de prezența oamenilor echilibrați (vezi Flo) si susținători (vezi Mama). Am adăugat puțină ambiție personală și închei anul cu zâmbetul pe buze.

Ce v-aș sfătui pentru 2010?

Să explorați pentru a putea lua decizii în cunoștință de cauză.

Construiți-vă un 2010 cât mai fericit!